Social Icons

Featured Posts

miercuri, 5 iunie 2013

Rolul asistentului social în consolidarea nucleului familial

James Mark Baldwin ( în Septimiu Chelcea, 2001) menţionează că „unitatea psihologică este un socius, un individ mai mult sau mai puţin socializat, apt de a intra în relaţii sociale fecunde cu semenii săi şi rămâne ca o condiţie obiectivă că un grup format din astfel de indivizi constituie un mediu sau o situaţie socială pentru fiecare dintre ei“
            „Primul lucru care trebuie spus despre angajaţi este acela că activitatea lor- şi în consecinţă, lumea lor- are de-a face doar cu oamenii. Acest lucru cu oamenii nu seamănă cu activitatea din departamentele de personal şi nici cu cea a prestatorilor de servicii; în definitiv, angajaţii au obiecte şi produse, nu servicii, asupra cărora să-şi desfăşoare activitatea, dar aceste obiecte şi produse sunt oamenii” (Erving Goffman, 2004, pag. 73) 
Asistenţa socială a familiei este una dintre cele mai dezvoltate ramuri ale asistenţei sociale, deoarece prin aplicarea ei în cadrul familiei şi pentru familie, cuprinde totalitatea problemelor de asistenţă socială.
            Asistenţa socială îşi are locul în familiile dezorganizate şi pentru a avea succes în rezolvarea problemelor de dezorganizare a familiei, este necesar ca familiile care pun astfel de probleme să fie depistate şi deci cunoscute de către personalul de specialitate, din timp, pentru ca prin măsurile luate de stocarea factorilor cauzali, să se poată reface familia. Cu cât stadiul de dezorganizare este mai avansat, refacerea familiei este mai dificilă şi uneori imposibilă.
            Stabilirea cauzelor determinante care au dus la dezorganizarea familiei este acţiunea pe care asistentul social trebuie să o aibă în vedere de la prima întrevedere cu familia respectivă, în cazul de faţă cu familia bolnavului psihic, până la rezolvarea definitivă a cazului, deoarece fenomenele sunt în continuă schimbare, boala poate evolua sau dimpotrivă regresa. Deci, factorul considerat a fi cauza şi care a fost stabilit la începutul analizei, nu este obligatoriu constant până la încheierea procedurilor.
            Orice proces de dezorganizare a familiei, începe cu tensiuni familiale care se manifestă prin neînţelegeri , certuri, şi chiar violenţă. Uneori rezultatul acestei tensiuni familiale cum ar fi divorţul, abandonul, etc.  se răsfrânge asupra tuturor membrilor familiei şi poate fi o cauză dintr-un sistem înlănţuit de alte cauze. În asistenţa familiei există posibilitatea de a lucra, atât cu separaţia familiei complete care ridică anumite aspecte de dezorganizare cât şi cu familiile descompletate prin deces care din diverse motive cad sub nivelul de viaţă considerat a fi normal, intrând în sfera de activitate a asistenţei sociale.
            Problemele de asistenţă socială, precum şi întreaga acţiune de supraveghere a relaţiilor familiale, a exercitării obligaţiilor părinţeşti faţă de copii, înfierea copiilor rămaşi fără părinţi sau în imposibilitatea de a-i creşte, tutelarea celor lipsiţi de capacităţi fizice sau psihice, fie minori, fie adulţi, toate aceste probleme revin asistenţei sociale.
            Asistentul social poate constitui o sursă de informare şi prevenţie pentru familie şi copii, putând să-şi asume rolul de consilieri şi educatori în educaţia părinţilor. De asemenea, intervenţia comunitară poate fi utilă în încurajarea şi motivarea familiilor cu probleme, dar numai atunci când resursele există şi pot să furnizeze acest ajutor. 
„Pentru a face faţă acestei mari varietăţi de cazuri, formarea asistenţilor sociali nu poate ocoli cunoştinţele privind aspectele psihologice de adaptare ale persoanei la mediul ei de viaţă şi pe cele privind intervenţiile menite să modifice comportamentul unor beneficiari individuali, sau a unor grupuri de persoane.” 

joi, 9 mai 2013

Urzica moartă


Urzica moartă
Denumire știinţifică: Lamium album.
Denumire populară: urzică albă, sugel alb.
Prezentare. Urzica moartă este o erbacee perenă, din familia labiatelor, înălţimea
ei ajungând până la 70 cm. Are un rizom și chiar stoloni subpământeni. Tulpina și
frunzele sunt păroase. Urzica moartă înflorește în lunile aprilie, mai și iunie, florile fiind
albe sau ușor gălbui. Urzica moartă crește în flora spontană și este ușor de identificat.
Poate fi întâlnită în locuri umbroase sau relativ umbroase – pe marginea drumurilor, la
margine pădurilor, pe taluzuri, în tufărișuri, pe lângă ziduri și garduri vechi.
Pentru uz medicinal se recoltează partea aeriană a plantei, din care se prepară
infuzie și decoct.
Substanţe active importante: săruri de potasiu, acid galic, ulei volatil, saponine,
tanin glucozide.
Întrebuinţări. Preparatul de urzică moartă este astringent, diuretic, ușor sedativ,
expectorant, emolient, vasoconstrictor, antiinflamator, depurativ. Se folosește în
curele de tratament împotriva hipertrofierii prostatei, în curele împotriva insomniei,
în bronșite, abcese, ulcere, cistită, menstruaţii dureroase (spălături vaginale), varice,
plăgi supurante.
Urzica moartă este utilizată atât în tratamente medicinale, cât și în industria
farmaceutică – pentru producerea de medicamente.

Urzica


Urzica
Denumire știinţifică: Urtica dioica.
Denumiri populare: urzică de pădure, urzică creaţă.
Prezentare. Urzica este o erbacee perenă din familia urticaceelor. Tulpina și
frunzele sunt acoperite cu perișori urticanţi, a căror atingere provoacă bășicarea pielii
și mâncărimi. Poate ajunge și până la un metru înălţime. La maturitate, tulpina de
urzică este fibroasă. Urzica poate fi întâlnită pe terenuri virane mai puţin expuse la
soare, la marginea pădurilor, prin gardurile dintre gospodării, în locuri părăsite joase
și umede, pe locuri de case dezafectate și stâni dezafectate. Atunci când este foarte
tânără și plină de sucuri, urzica are valoare alimentară. Mai importantă decât valoare
alimentară a urzicii (deloc de neglijat) este, însă, valoarea medicinală.
Pentru uz medicinal se culeg frunzele și rădăcinile. Din aceste părţi ale urzicii se
prepară infuzie, dar și decoct, sirop, suc proaspăt, loţiune tonică, piure de urzici.
Substanţe active importante: un grup de vitamine (B12, C, E, B2, K), ulei
esenţial, ulei gras, provitamina A, siliciu, acid galic și acid formic, mucilagii, lecitină.
Perișorii urzicanţi conţin histamină, acetilcolină, dar și o substanţă ce determină
contracţia mușchilor netezi. Se spune că urzicăturile ar fi provocate de amestecul de
acetilcolină și histamină.
Din punct de vedere al compoziţiei chimice, urzica rămâne încă un teren
necunoscut – multe alte substanţe din compoziţia acesteia nu au fost încă identificate
și studiate.
Întrebuinţări.
 Urzica este considerată o plantă medicinală excepţională. Are
proprietăţi diuretice, astringente, antiseptice, depurative, emoliente, expectorante,
hemostatice, tonice, revitalizante, detoxifiante, antidiareice, vitaminizante,
hipoglicemiante, cicatrizante, declorurante, antitusive, dar și hrănitoare. În tabloul
afecţiunilor în care urzica are aplicaţii terapeutice sunt cuprinse nu mai puţin de 20 de
denumiri, fapt rar întâlnit printre plantele medicinale.
Urzica este, practic, una dintre cele mai complete plante medicinale. O
descoperire importantă este cea privind rolul urzicii în stimularea creșterii părului, în
revigorarea podoabei capilare. Cu suc de frunze proaspete de urzică se poate face
o detoxifiere majoră a organismului. De asemenea, urzica impulsionează activitatea
ficatului, precum și pe cea din tractul gastro-intestinal.
Preparatele de urzică se aplică în dizenterie, reumatism, litiază renală, gută,
bronșite, hemoroizi, hemoragii interne, hemoragii uterine, tulburări digestive,
avitaminoze, diabet zaharat, răni greu vindecabile, ulcer varicos, supuraţii, obezitate,
eczeme rebele, psoriazis, seboree, mătreaţă, precum și în cura depurativă și
revitalizantă de primăvară.
Urzica este un element hrănitor de un mare ajutor în refacerea organismului.
Alte afecţiuni în care urzica are un rol benefic notabil: diabetul, afecţiunile hepatice
și biliare, deranjamentele stomacale și intestinale, inflamarea căilor respiratorii.

Păpădia


Păpădia


Denumire știinţifică: Taraxacum officinale.
Denumiri populare: lăptucă, păpălungă, gușa găinii, floarea turcului.
Prezentare. Păpădia este o erbacee perenă. Face parte din familia compozitelor și
poate atinge înălţimea de 15 – 20 cm. Rizomul păpădiei este vertical. Tulpina, care este
foarte scurtă, formează la bază o rozetă de frunze. Florile, grupate într-o inflorescenţă
colorată în galben auriu, au un parfum dulce. Păpădia înflorește din aprilie și până în
octombrie. Întreaga plantă conţine un suc lăptos.
Păpădia crește pretutindeni – pe pajiști, pe fâneţe, pe terenurile
necultivate, pe maidane, pe marginea drumurilor, fiind o plantă meliferă.
Valoare medicinală au rădăcinile și frunzele de păpădie, din care se prepară, în
primul rând, infuzie și decoct. În practica medicinală curentă, păpădia se utilizează și
sub alte forme.
Substanţe active importante: taraxacină și taraxosterină – compuși specifici,
pectină, glucide, vitaminele A, B, C și D, inulină, rezine, fitosteroil, acizi. Rădăcina este
foarte bogată în latex, substanţă care conţine, desigur, cauciuc.
Întrebuinţări. Păpădia este una dintre cele mai la îndemână și mai cunoscute
plante medicinale. Bogăţia de compuși activi – inclusiv agenţi bactericizi – din frunze,
și mai ales din rădăcină, face din ea un leac pentru multe afecţiuni. Infuzia și decoctul
de păpădie reduc aciditatea din stomac, sporesc diureza, tonifiază și detoxifică întreg
organismul, potenţează activitatea ficatului și a vezicii biliare (stimulând secreţiile
acestor două organe, precum și secreţiile intestinale, stomacale, salivare), contribuie
la refacerea și menţinerea echilibrului endocrin.
Preparatele de păpădie ajută la eliminarea colesterolului din organism, dar se
utilizează chiar și în constipaţii, afecţiuni renale, eczeme, gută, diabet, lipsă de poftă
de mâncare, ateroscleroză, varice, reumatism. Interesantă este folosirea păpădiei în
tratamente împotriva obezităţii, mai ales în combinaţie cu alte plante medicinale.
Păpădia se utilizează și ca aliment – din frunzele acestei micuţe plante se face
salată. A început chiar să se și cultive din acest motiv. Florile și capitulele pot fi, la
rându-le, prelucrate, pentru a se produce un vin medicinal. Din rădăcinile de păpădie
se poate obţine și un înlocuitor de cafea.
Păpădia se folosește și ca materie primă în industria farmaceutică.
Naturiștii recomandă cura de păpădie, în fiecare primăvară – când planta e
fragedă – pe durata a cinci – șase săptămâni.

miercuri, 8 mai 2013

Coada șoricelului


Coada șoricelului


Denumire știinţifică: Achillea millefolium.
Denumiri populare: iarba oilor, brădăţel, sorocină.
Prezentare. Sub acest nume sunt cuprinse mai multe specii de erbacee perene
medicinale. Făcând parte din familia compozitelor, speciile de coada șoricelului au
frunze păroase, florile fiind dispuse într-o inflorescenţă micuţă. Coada șoricelului
înflorește în lunile iunie-iulie, florile fiind, în mod obișnuit, de culoare albă. Uneori, florile
de coada șoricelului pot fi colorate și în gălbui, roz sau chiar roșiatic.
Coada șoricelului este foarte frecventă în flora spontană din România, putând fi
culeasă de pe fâneţe, de pe marginea drumurilor, pajiști, terenuri virane, la marginea
pădurilor.Pentru aplicaţii medicinale pe bază de coada șoricelului se recoltează
inflorescenţele, atunci când acestea sunt complet înflorite. Din coada șoricelului se
prepară o întreagă gamă de produse medicinale: infuzie, tinctură, sirop, unguente,
decoct, suc, supozitoare.
De obicei, coada șoricelului se utilizează sub formă de infuzie, cu aplicaţii interne
și externe.
Substanţe active importante. De remarcat faptul că preparatele din coada
șoricelului sunt un antiseptic tot atât de bun cât și mușeţelul. Preparatele din coada
șoricelului conţin foarte multe substanţe active, coada șoricelului fiind, poate, una dintre
cele mai complexe plante în ceea ce privește compoziţia (cel puţin 12 constituenţi
descoperiţi până în prezent). Coada șoricelului conţine mai multe uleiuri volatile,
azulenă, achileină, acid formic, acid acetic, acid valerianic, alcool etilic, alcool metilic și
chiar substanţe cu efect antibiotic.
Întrebuinţări. Chiar și o simplă citire a listei compușilor acestei plante ne dă
o idee despre importanţa ei în terapii. Coada șoricelului este stomahică, antiseptică,
hemostatică, antiinflamatoare, antispasmodică, bronhodilatatoare, cicatrizantă.
Preparatele din coada șoricelului contribuie semnificativ la reactivarea funcţiei
hepatice.
Specialiștii recomandă tratamentul cu coada șoricelului îndeosebi în cazul
gastritelor, enterocolitelor, al altor deranjamente stomacale și intestinale.
Preparatele din coada șoricelului au efecte pozitive însemnate și în cazul în care
se combină cu preparate din alte plante medicinale.
În aplicaţii medicale externe, preparatele din coada șoricelului contribuie la
tratarea abceselor dentare, a hemoroizilor, a plăgilor supurânde, a ulcerului varicos
și a arsurilor.
Cercetări mai noi arată că această plantă este utilă și în reglarea tensiunii arteriale,
în calmarea cefaleelor, în echilibrarea stării generale, mai ales în plan nervos.

Traista ciobanului


Traista ciobanului


Denumire știinţifică: Capsella bursa pastoris.
Denumiri populare: buruiană de friguri, coada pisicii.
Prezentare. Traista ciobanului este o plantă erbacee din familia cruciferelor. Este
anuală sau bienală, cu tulpină dezvoltată și rădăcini puternice. Frunzele au forme
diferite, cele de la nivelul solului fiind dispuse în rozetă. Înălţimea plantei trece de 60 cm,
uneori ajungând chiar și la un metru. Florile sunt adunate într-o inflorescenţă. Traista
ciobanului are o foarte lungă perioadă de înflorire – din martie și până în noiembrie.

Florile au culoare albă și sunt de mici dimensiuni. Traista ciobanului crește pretutindeni
în România, de la câmpie și până sub munte, alături de alte plate medicinale și ierburi,
pe pajiști, fâneţe, pârloage, terenuri părăsite, pe marginea drumurilor.
Pentru uz medicinal se recoltează partea aeriană a plantei, din care se prepară
infuzie, decoct, tinctură, macerat.
Substanţe active importante: săruri de potasiu, acid malic, citric, acetic,
glucozide, amine, bursină (un alcaloid).
Întrebuinţări. Preparatul de traista ciobanului are proprietăţi hemostatice,
hipotensive, analgezice, astringente. Are capacitatea de a sfărâma calculii urinari și
de a echilibra ciclul menstrual.
 Cu traista ciobanului se tratează (sau se ameliorează,
după caz) hipertensiunea arterială, hemoragiile uterine, anghina pectorală, sângerările
nazale, arterioscleroza, unele dereglări ale activităţii gastro-intestinale.
Preparatele de traista ciobanului sunt recunoscute mai ales pentru proprietăţile
lor uterotonice și hemostatice.

Trandafirul


Trandafirul
Denumire știinţifică: Rosa centifolia.
Denumiri populare: trandafir de grădină, roză. Numele curent al acestui trandafir
este trandafirul de dulceaţă.
Prezentare. Trandafirul este o plantă perenă și se prezintă sub formă de arbust.
Face parte din familia rozaceelor, fiind una dintre cele mai răspândite și mai cunoscute
plante. În prezent, în lume se cultivă peste 20.000 de soiuri de trandafir. Partea
medicinală a trandafirului sunt petalele, din care se prepară infuzie și sirop.
Substanţe active importante: ulei volatil, tanin, derivaţi flavonici, nerol, citronelol,
zaharuri, ceară, acid galic.
Întrebuinţări. Preparatul din petale de trandafir are efecte antiinflamatoare
și antiseptice, astringente, antipiretice, laxative. Specialiștii recomandă infuzia de
trandafir pentru tratamente privind diareea cronică, iritaţiile oculare, revigorarea și
întreţinerea pielii.
Petalele de trandafir sunt folosite și în combinaţie cu alte plante medicinale sau
alimente, rezultând leacuri cu efecte importante. Unui dintre acestea este mierea de
trandafir.
O altă specie de trandafir cu virtuţi medicinale este trandafirul de lună (Rosa
damascena). Efectele sale în plan medicinal sunt asemănătoare cu acelea ale
trandafirului de dulceaţă.
 
Blogger Templates